Rezumatul proiectului:

Obiectivul principal al acestui proiect este de a propune si elabora un model teoretic interdisciplinar pentru a explica noile raporturi in care se afla identitatile culturale din spatiul european, ca urmare a unui proces intens de comunicare interculturala. Am numit acest nou model paradigma conjunctiva, pentru a sublinia atat dimensiunea sa interdisciplinara, in plan metodologic, cat si faptul ca are drept referinta un proces real de intensificare a interferentelor dintre culturile nationale. In acest context, vom analiza comparativ modelele teoretice privind identitatile culturale, insistand asupra acelora care avanseaza un nou mod de a conceptualiza raportul de complementaritate si interactiune dintre culturile europene. Un obiectiv important este si acela de a valorifica modelele propuse de unii ganditori romani asupra acestei teme. Avem convingerea ca gandirea si cercetarea stiintifica romaneasca trebuie sa fie prezente in dezbaterile ce privesc viitorul europei si al statelor-natiuni in contextul mai amplu al globalizarii.
Proiectul extinde si aprofundeaza cercetarile intreprinse de echipa noastra in cadrul grantului obtinut de la Academia Romana, in 2007: Integrarea europena si problema identitatilor culturale. Proiectii si modele teoretice romanesti privind identitatea culturii romane in context european. Proiectul plaseaza aceasta problematica intr-un registru teoretic mult mai complex, vizand constructia identitatii culturale europene.

Prezentare în detaliu:

Tema proiectului angajeaza numeroase problemele controversate din campul gandirii filosofice, sociale si politice actuale, cum ar fi cele referitoare la dimensiunea culturala a integrarii europene si la redefinirea identitatilor culturale in contextul globalizarii. Dupa Tratatul de la Maastricht, care a instituit Uniunea Europeana si a consacrat juridic cetatenia europeana, pe agenda dezbaterilor teoretice a aparut tot mai frecvent conceptul de identitate culturala europeana. Este vorba de o identitate supraordonata fata de nivelul national, in curs de emergenta, pe suportul unui spatiu cultural comun, ca rezultat al unei intense comunicarii interculturale, facilitate de noul cadru institutional. Saltul de la unificarea economica si juridic-administrativa la unificarea politica si culturala a Europei este o provocare si pentru gandirea teoretica. Integrarea economica, institutionala si politica antreneaza, intr-o logica a implicatiilor firesti, si dimensiunea culturala, in cadrul careia relatia dintre unitate si diversitate dobandeste o relevanta speciala. Uniunea Europeana, care este o poveste de succes a celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea, trebuie sa-si probeze capacitatea de a integra nu numai economii si administratii diferite, ci si de a construi si gestiona un spatiu cultural comun, un mediu de coexistenta si de interactiune a unor entitati lingvistice si culturale ce au o fundatie istorica si care isi exprima vointa de a-si pastra si promova identitatea pe piata europena a bunurilor simbolice.

Desi studiile dedicate constructiei europene pot alcatui deja o biblioteca imensa, cele mai multe dintre ele abordeaza probleme juridice, economice si politice (problema suveranitatii, reforma institutionala, unificarea administratiilor sau aspecte geopolitice). Aceste lucrari pot fi doar un punct de pornire pentru cercetarea noastra. Dincolo de dezbaterea privind legitimitatea institutiilor politice ale Uniunii Europene si "criza de comunicare" dintre acestea si cetateni, problema diversitatii culturale a dobandit relevanta inca din deceniul trecut, cand a fost pus in discutie raportul dintre "Europa economica si politica", integrata la diverse paliere, si "Europa culturala", profund diferentiata interior, in ordine lingvistica, mentala, simbolica si spirituala (Domenach, 1991, p.12). Cu toate acestea, problema identitatilor culturale nu beneficiaza de o literatura atat de abundenta. Putem consemna insa o initiativa stiintifica exceptionala, venita din lumea academica a istoricilor. Pornind de la ideea ca exista un fundament cultural comun al popoarelor europene, specialistii in istorie s-au angajat, inca din anii ’90, intr-un proiect de anvergura, anume acela de a rescrie istoria Europei, subliniind divizarile si conflictele care i-au marcat trecutul, dar si elementele de convergenta profunda dintre societatile europene. Aceste analize istorice, semnate de cei mai autorizati specialisti in diverse domenii, au aparut in colectia "Constructia Europei", coordonata de prestigiosul istoric Jacques Le Goff.

Desi se reclama mereu de la un sistem comun de valori politice (Hans-Gert Pottering, 2007), Uniunea Europeana se confrunta cu o problema de ordin antropologic si istoric, ce angajeaza diferentele de substrat cultural, mental si lingvistic ale statelor membre. Sistemul comun de valori si institutii politice este foarte important pentru succesul constructiei europene, dar el nu poate dizolva (sau neutraliza) diferentele mai profunde, care tin de nivelul unor practici simbolice si structuri axiologice, modelate de experiente istorice particulare si care confera identitate natiunilor constitutive ale Europei. Aceste probleme, ‘uitate’ initial in proiectul european sau puse in surdina, revin acum in forta si sunt discutate cu pasiune si in plan teoretic. Adesea, ganditorii interesati de aceasta tema prefera sa vorbeasca de un ‘spirit european’, forjat prin colaborarea secolelor, iar cand invoca identitatea culturala europeana o fac pentru a marca diferentele sale fata de alte tipuri/blocuri culturale (asiatice, nord sau sud-americane etc.). Este o identitate consacrata prin diferente, dar intrebarea este daca putem vorbi si de o identitate ce rezulta din asemanarile diverselor culturi europene? Care ar fi trasaturile ce ar putea defini continutul ei? Si cum poate fi construita o identitate culturala (pan)europeana pastrand, totodata, diversitatea limbilor si a traditiilor locale din acest spatiu? Identitatea europeana va fi o aditionare a trasaturilor asemanatoare ale diverselor identitati culturale sau o "sinteza", evanescenta si hibrida, a acestora? Va fi o identitate cu geometrie variabila, avand un "format" cu totul diferit fata de cel consacrat de paradigma moderna a identitatilor culturale? Va fi o sinteza atipica si paradoxala a contrariilor, pentru intelegerea careia va trebui sa apelam la formula lui Cusanus: coincidentia oppositorum?

Suita acestor intrebari are rostul de a evidentia natura problematica a identitatii culturale europene. Formula "unitate in diversitate", invocata adesea, poate fi doar un slogan generos, utilizat in discursurile teoretice si politice, dar, in realitate, avem de a face cu un raport de ordin structural si definitoriu pentru conditia umana, raport care poate fi proiectat si asupra procesului de integrare europeana. Cu toate ca Europa a fost si este (astazi mai mult decat ieri) un laborator al comunicarii interculturale, ea ramane un spatiu al diversitatii, un mozaic de limbi, culturi si traditii, iar a vorbi de ‘integrarea’ acestora ar fi un nonsens (Maurice Duverger, 1992; Smith, 2001). Mai mult, teoreticienii constata ca "niciuna dintre natiuniile Uniunii Europene nu vrea, pe buna dreptate, sa moara" in numele unei fantomatice identitati europene (Sabourin, 1999, p. 106). Antagonismele care au marcat istoria continentului s-au stins, evident, dar urmele lor au ramas inscrise adanc in reprezentari, imagini, mentalitati si atitudini, de unde apar adesea la suprafata in forme care nu pot fi ignorate. Mecanismul integrarii europene, care a operat cu succes in plan economic, juridic, institutional si monetar, nu poate fi aplicat in domeniul cultural. Culturile, rezultat al creatiei, nu se integreaza precum economiile sau sistemele juridice si administrative. Dialogul si comunicare dintre ele sunt insa posibile si benefice, iar Uniunea Europeana ofera astazi un cadru institutional care favorizeaza acest dialog extins si intensiv. De altfel, anul 2008 a fost declarat drept Anul european al dialogului intercultural, iar Tratatul de la Lisabona, adoptat in decembrie 2007, prevede, in primele sale articole, ca Uniunea Europeana va incuraja diversitatea culturala si lingvistica a Europei, ca un izvor al creativitatii si al bogatiei sale spirituale, precum si cunoasterea reciproca a culturilor din spatiul european (Tratatul de la Lisabona, articolul 2, alineatul 3, paragraful 4).

Constructia unei identitati culturale europene, ca rezultat cumulativ al comunicarii interculturale din interiorul acestui spatiu al integrarii, a fost receptata ca o noua provocare de disciplinele politice si socio-umane. In jurul acestui subiect s-au conturat mai multe perspective si directii de gandire. O constatare generala este aceea ca proiectiile asupra identitatii europene sunt dependente de teoriile despre natiune (cu o bifurcatie binecunoscuta: natiuni civice si politice/natiuni etnoculturale) si de semnificatiile ce sunt acordate unor procese contemporane (globalizare, extinderea noilor mijloace de comunicare, intensificarea proceselor de comunicare interculturala, hibridarea modelelor culturale etc.). Pentru definirea obiectivelor noastre de cercetare am beneficiat de faptul ca unul dintre cei mai autorizati specialisti in materie, antropologul englez Anthony D.Smith, a rezumat, intr-un mod sistematic, intr-o lucrare recenta, rezultatele cercetarilor de pana acum asupra ideii de natiune si de identitate culturala. Totodata, el formuleaza si temele majore pe care ar trebui sa le abordeze noile programe de cercetare in acest domeniu (Smith, 2001, pp. 228-234). Proiectul nostru urmeaza, in linii generale, paradigma explicativa a acestui autor si programul de cercetare pe care l-a propus.

Anthony D.Smith constata ca "studiul natiunilor si al nationalismului este strabatut de mari schisme", de natura teoretica si ideologica. Aceste divergente sunt atat de pronuntate (vezi, de ex., disputa in legatura cu mentionarea radacinilor crestine ale Europei in Tratatul constitutional) incat sunt putine sanse sa fie elaborata "o teorie unificata sau o paradigma general acceptata" despre etnicitate, natiuni si identitati culturale. Autorul eneglez considera in aceasta chestiune se confrunta cinci teorii/paradigme rivale: primordialista, perenialista, etnosimbolica, modernista si postmodernista. Primele trei considera, cu anumite accente diferite, ca natiunea este un tip de comunitate cu puternice radacini istorice si culturale, fapt care i-ar asigura continuitatea si in perspectiva schimbarilor contemporane. Teoriile moderniste (B.Anderson, E.Hobsbawm, E.Gellner) si cele postmoderniste (marcate de o perspectiva "deconstructivista" si relativista) leaga natiunea si nationalismul de cadrele sociale si economice ale modernitatii, apreciind ca, sub impactul globalizarii, identitatile culturale se fragmenteaza si se hibrideaza, pierzandu-si consistenta si semnificatia.

Cei mai multi teoreticienii care au abordat aceasta chestiune (si nu doar cei tabara euroscepticilor) pun la indoiala posibilitatea ca integrarea europeana sa produca, in timp, o "identitate culturala europeana", de natura supranationala (Philippe Seguin, Guy Hermet, René Girault, Dominique Schnapper). Ei au constatat ca unificarea europeana a avansat considerabil sub raport economic, juridic si institutional, dar nu acelasi lucru se poate spune despre dimenisunea culturala a integrarii europene. Din cercetarea bibliografica pe care am efectuat-o pana acum rezulta ca teoreticienii, dar si oamenii politici (Romano Prodi, 2003) apreciaza ca formarea unui ‘spatiu cultural comun’ al Europei, care sa solidarizeze in profunzime cetatenii, etniile, natiunile, societatile si regiunile continentului, se dovedeste infinit mai dificila decat constructia unei piete economice comune. In dezacord cu cei care prevedeau o disolutie a sentimentului national si aparitia unui "patriotism constitutional" paneuropean, bazat pe solidaritatea cetatenilor cu principiile democratiei si ale statului de drept, asa cum anticipa ganditorul german Jürgen Habermas, eurobarometrele recente au aratat ca sentimentul de apartenenta nationala este mult mai puternic decat cel de apartenenta la spatiul european (Dan Dungaciu, 2004, pp. 465-471). Este un diagnostic de etapa, nu o sentinta, dar el arata ca nivelul cultural al integrarii europene este cel mai complex, iar deviza "Unitate in diversitate" codifica un raport problematic. De altfel, Jean-Marie Domenach sustine ca Jean Monnet, initiatorul proiectului european, ar fi marturisit spre sfarsitul vietii: ‘Daca ar fi sa reincep, as incepe cu cultura’. (Jean-Marie Domenach, 1991, p. 91).

Dezbaterile privind identitatea europeana implica cel putin doua planuri relativ distincte, dar care sunt conexate in profunzime. Primul se refera la legitimitatea politica si la caracterul democratic al institutiilor comunitare, iar al doilea la problema identitatii culturale a Europei in raport cu identitatile nationale. Roger Scruton sustine ca in fundalul ideii de natiune si de stat-natiune modern vom descoperi o ‘loialitate prepolitica’, forjata istoric, anterioara "contractului social" dintre guvernanti si cetateni. Statul-natiune modern, bazat pe ‘jurisdictia teritoriala’ si pe conceptul de cetatenie, pe mecanismul democratic reprezentativ si pe guvernarea legitima, asociata cu drepturile si indatoririle cetatenilor, presupune existenta unui "tip special de loialitate prepolitica", definita ca o comunitate de cetateni care ‘impartasesc limba, obiceiurile, teritoriul si interese comune’ in viata cotidiana (Scruton, 2004). Intrebarea este daca exista o astfel de "loialitate prepolitica" la nivel (pan) european, capabila sa induca si sa sustina o identitate europeana transpolitica si transnationala. Daca ideea de natiune si de stat-natiune, pe care suportul carora s-a construit Europa moderna, implica acest gen de loialitate prepolitica, atunci identitatea culturala europeana nu poate fi construita pe acelasi model al identitatilor nationale, intrucat Uniunea Europeana nu poate invoca ceva similar.

O perspectiva de analiza si de interpertare interdisciplinara a identitatii culturale europene apartine lui Edgar Morin, care a sustinut ca Europa trebuie reconstruita ca "unitas multiplex" (Morin, 2004, pp. 159-161). In conceptia autorului francez, structurile comunitare ar trebui sa protejeze diversitatea culturala a popoarelor europene, dar sa incurajeze, in acelasi timp, dialogul fecund al acestora. El sustine ca ‘nodul gordian paradoxal al identitatii europene’ consta in faptul ca Europa reprezinta un complex policultural imposibil de rezumat sau de redus la un "principiu fondator original". Desi invocam fundamentele comune ale culturilor europene, plasand sursele lor in fondul cultural greco-roman si iudeo-crestin, in traditiile umanismului si iluminismului european, sintezele ce au rezultat din intalnirea acestor traditii si din experienta creatoare a modernitatii sunt "de o varietate fabuloasa". Dupa opinia autorului, paradoxul Europei consta in faptul ca unitatea ei izvoraste din coexistenta conflictuala a diferentelor, iar "unitatea culturii europene rezida in vitalitatea antagonismelor sale". Astfel, diversitatea culturala este cel dintai element constitutiv si definitoriu al identitatii europene, si din aceasta bogatie a diversitatii deriva forta si dinamismul acestui spatiu cultural. Aceasta realitate nu poate fi descrisa si inteleasa decat printr-o viziune "dialogica", in care elementele diferite si opuse sunt privite drept componente ale unei unitati contradictorii, fara ca aceste dualitati si aspecte sa fie suprimate. Ele raman active intr-un ‘joc complementar’ al opozitiilor, precum religia si ratiunea, credinta si indoiala, gandirea mitica si gandirea critica, empirismul si rationalismul, existenta si ideea, particularul si universalul, filosofia si stiinta, traditia si inovatia, imanentul si transcendentul. Astfel, proiectul unitatii europene nu se poate intemeia pe trecut, considera Edgar Morin, ci este o expresie a unei vointe politice a prezentului si o proiectie a viitorului.

In legatura cu cercetarile romanesti asupra acestor chestiuni (din domeniul filosofic si al disciplinelor socio-umane) putem spune ca ele au problematizat intens raporturile dintre ideea nationala si ideea europeana, iar in perioada postcomunista temele privind integrarea noastra europeana s-au aflat in centrul unor dezbateri aprinse si fructuoase. In proiectul nostru de cercetare ne-am propus sa valorificam aceste contributii romanesti, mai vechi sau mai noi. Teza pe care vrem sa o argumentam este aceea ca fondul problematic al culturii romane moderne are, in articulatia sa profunda, tensiunea caracteristica a raportului dintre identitatea noastra nationala si integrarea in spatiul european. Acest raport a fost, in fapt, tema centrala a gandirii romane moderne, de la Cantemir la Noica, pentru a indica doua repere de varf.

Bibliografie selectiva:
Treaty of Lisbon amending the Treaty on European Union and the Treaty establishing the European Community, signed at Lisbon, 13 December 2007, Official Journal C 306 of 17 December 2007, Document accesat de pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Jean-Marie Domenach, L'Europe: le defi culturel, Paris, La Decouverte, 1991
Dan Dungaciu, Natiunea si provocarile (post)modernitatii, Bucuresti, Editura Tritonic, 2004
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Bucuresti, Editura Antet, 1998
Hans-Gert Pöttering, De la viziune spre realitate. Pe drumul spre unificarea Europei, Bucuresti, Editura ZIUA, 2007
Anthony D. Smith, Nation and nationalism in a Global Era, Cambridge, Polity Press, 1995; Nationalism si modernism, Chisinau, Editura Epigraf, 2003
Roger Scruton, Vestul si restul. Globalizarea si amenintarea terorista, Bucuresti, Humanitas, 2004
Grigore Georgiu, Identitate si integrare. De la disjunctie la conjunctie, Bucuresti, Editura Institutului de Teorie Sociala al Academiei Românie, 2001
Edgar Morin, Gândind Europa, Iasi, Polirom, 2004
Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucuresti, Humanitas, 1993